Pare ceva excepţional sa ai parte de tratamente violente, inumane in interiorul familiei si multe dintre victime se autoinvinovaţesc pentru asta. Nu este vina agresorului, “partenerului de viaţa” pentru ca probabil a avut o zi proasta, o saptamana proasta sau un an prost. Poate au spus ceva ce nu trebuia si au deranjat cumplit, meritau sa fie admonestate si oricum a fost doar o palma. Numai ca aceasta palma se transforma intr-un pumn maine, un amalgam de pumni poimaine, niste bocanci saptamana viitoare in asa fel incat dintr-o persoana devii o stafie mergatoare, nu mai poţi recunoaste nimic din ceea ce ai fost inainte, poate numai vocea si nici aia pentru ca da, violenţa atinge scorul maxim la reducerea la tacere a femeilor.
Violenţa impotriva femeilor este modalitatea prin care toate frustarile sunt eliberate, prin care femeile invaţa si confirma ca exista un stapan si un sclav, iar valoarea lor este nula. Fie ca se intoarce acasa de pe frontul de lupta, fie este reversul campaniilor media extrem de misogine, sau a sugestiilor barbatesti ale prietenilor sai barbaţi, violenţa din interiorul unei familii imbraca multe forme. Este lasa, parsiva si manipulatoare in acelasi timp, creeand un cerc vicios pe care cu greu o victima reuseste sa il rupa. De foarte multe ori familia, nasii – asa zisii “parinţi spirituali” – te indeamna sa-i mai acorzi o sansa, nu de alta, dar aveţi un copil care nu merita sa creasca fara un tata. Uneori familia te forteaza sa stai in casnicia aia mizerabila “pe asta ţi l-ai ales cu asta ramai, nu cauţi unu’ mai bun sau mai frumos, la mine la usa nu mai ai ce cauta”. Si cum, pentru ca esti femeie castigi mai puţin decat un barbat, te temi ca nu vei mai avea cu ce sa-ţi intreţii copiii si spui “lasa ca se va indrepta, va fi mai bine”. Numai ca in cele mai multe familii binele nu apare, ba mai mult, se sfarseste cu moartea unuia dintre soţi, cu niste copii orfani si traumatizaţi pe viaţa, fara sprijin si grija pentru acea viaţa mai buna. Chiar daca scenariul cel mai nefericit nu se produce, violenţa traumatizeaza atat viaţa femeilor care o indura direct, dar si a copiilor care asista la ea ajungand ca la maturitate inca sa mai tremure cand sunt surpinsi de o acţiune brusca sau sa perpetueze acesta violenţa in propriile familii. Violenţa reuseste sa dezumanizeze atat agresorul care prin fiecare palma, pumn sau picior dat, sterge orice urma de inteligenţa si umanitate, cat si victima care se autodispreţuieste constant asemenea celei mai puţin valoroase fiinţe-obiect din lume.
Desi nu am amintiri clare in ceea ce priveste violenţa din familia mea, mi-au ramas cateva batai memorabile incasate de mama mea, azvarlirea mea dintr-un colţ in altul al camerei la numai 4 ani, urlete si ţipete constante. In schimb la fiecare reuniune de familie mi se reaminteste de ce tratamente “beneficia” mama mea si bunicul care avea grija de mine in primii mei ani de viaţa, pentru ca o astfel de poveste ramane vie in mintea si sufletele oamenilor chiar si dupa sfarsirea ei.
Si pentru ca familia mea extinsa nu corespunde portretizarii de mai sus, dupa doua casatorii esuate cu agresorul de dragul propriei dorinţe de a avea copilul un tata, mama mea a rupt tacerea definitiv. Calvarul a continuat cu usi sparte, lucruri sustrase din casa, mers la poliţie saptamanal, urmariri ca in filme in care copiii formau lanţ si urlau “Cristina fugi, fugi!”. Drama directa s-a incheiat cu un ordin judecatoresc de restricţie dupa o oarecare tentativa de rapire, dar cea indirecta, harţuirea verbala la telefon, a avut un traseu lung, insoţit de cosmaruri in care fugi de mananci pamantul si frica este singurul sentiment ce te defineste chiar si in prima ora dupa ce te-ai trezit si iţi dai seama ca e doar un cosmar si nimic nu mai e real. Aceasta drama din pacate pentru caţiva ani s-a mutat in alta casa, alta femeie molestata, alţi copii traumatizaţi si nici un pic de remuscare din partea agresorului pentru ca “domne ele au fost cele care l-au provocat, au gresit, l-au inselat cu 100 de barbaţi” si doar “le-a atins un pic” rupandu-le coaste, maini.
Nimic din aceasta poveste nu este excepţional, oricat am vrea sa credem sau oricat s-ar amagi femeile, victime ale violenţei. Este un model clasic de violenţa in familie. Cu toţii probabil cunoastem alte cazuri de violenţa, persoane dragi noua care poate nu au resurse sa plece, sau care poate au resurse, dar nu mai gasesc putere sa faca ceva pentru a iesi din caminul autodistructivitaţii. Si incercam sa le indemnam sa faca ceva, cautam impreuna soluţii dar suferim cumplit cand vedem ca neavand un sprijin real din partea autoritaţilor, din partea societaţii in general, se resemneaza si isi asuma statutul de victima a acestei violenţe conjugale.
Experienţa de a face parte din campania “Spune NU violentei impotriva femeilor” cu Centrului FILIA a miscat ceva in noi, toţi voluntarii care militam pentru vizibilarea acestui fenomen si pentru luarea de atitudine impotriva acestuia la toate nivelurile. Personal m-a transpus intr-o epoca mai nefericita a vieţii mele. Mai emoţionant de atat a fost reacţia mamei mele care a prezentat acţiunea, aratand pozele tuturor colegelor si prietenelor sale, si mai dureros a fost cand mi-a marturisit cu o voce nu asa de entuziasta “sa stii ca cam asa aratam si eu, ca tine in pozele alea, nu imi trecea o vanataie ca imi aparea alta”.
Fie ca am reusit sa strarnim uimire, soc, dispreţ, dezaprobarea infaţisarii noastre, teama, aprobare sau incurajare, implicare mea in campainia a fost un prim pas prin care am pus punctual pe “i” in ceea ce priveste violenţa impotriva femeilor, am scos la lumina un fenomen constant ce zace in casele a mult prea mulţi romani.
Violenţa impotriva femeilor este modalitatea prin care toate frustarile sunt eliberate, prin care femeile invaţa si confirma ca exista un stapan si un sclav, iar valoarea lor este nula. Fie ca se intoarce acasa de pe frontul de lupta, fie este reversul campaniilor media extrem de misogine, sau a sugestiilor barbatesti ale prietenilor sai barbaţi, violenţa din interiorul unei familii imbraca multe forme. Este lasa, parsiva si manipulatoare in acelasi timp, creeand un cerc vicios pe care cu greu o victima reuseste sa il rupa. De foarte multe ori familia, nasii – asa zisii “parinţi spirituali” – te indeamna sa-i mai acorzi o sansa, nu de alta, dar aveţi un copil care nu merita sa creasca fara un tata. Uneori familia te forteaza sa stai in casnicia aia mizerabila “pe asta ţi l-ai ales cu asta ramai, nu cauţi unu’ mai bun sau mai frumos, la mine la usa nu mai ai ce cauta”. Si cum, pentru ca esti femeie castigi mai puţin decat un barbat, te temi ca nu vei mai avea cu ce sa-ţi intreţii copiii si spui “lasa ca se va indrepta, va fi mai bine”. Numai ca in cele mai multe familii binele nu apare, ba mai mult, se sfarseste cu moartea unuia dintre soţi, cu niste copii orfani si traumatizaţi pe viaţa, fara sprijin si grija pentru acea viaţa mai buna. Chiar daca scenariul cel mai nefericit nu se produce, violenţa traumatizeaza atat viaţa femeilor care o indura direct, dar si a copiilor care asista la ea ajungand ca la maturitate inca sa mai tremure cand sunt surpinsi de o acţiune brusca sau sa perpetueze acesta violenţa in propriile familii. Violenţa reuseste sa dezumanizeze atat agresorul care prin fiecare palma, pumn sau picior dat, sterge orice urma de inteligenţa si umanitate, cat si victima care se autodispreţuieste constant asemenea celei mai puţin valoroase fiinţe-obiect din lume.
Desi nu am amintiri clare in ceea ce priveste violenţa din familia mea, mi-au ramas cateva batai memorabile incasate de mama mea, azvarlirea mea dintr-un colţ in altul al camerei la numai 4 ani, urlete si ţipete constante. In schimb la fiecare reuniune de familie mi se reaminteste de ce tratamente “beneficia” mama mea si bunicul care avea grija de mine in primii mei ani de viaţa, pentru ca o astfel de poveste ramane vie in mintea si sufletele oamenilor chiar si dupa sfarsirea ei.
Si pentru ca familia mea extinsa nu corespunde portretizarii de mai sus, dupa doua casatorii esuate cu agresorul de dragul propriei dorinţe de a avea copilul un tata, mama mea a rupt tacerea definitiv. Calvarul a continuat cu usi sparte, lucruri sustrase din casa, mers la poliţie saptamanal, urmariri ca in filme in care copiii formau lanţ si urlau “Cristina fugi, fugi!”. Drama directa s-a incheiat cu un ordin judecatoresc de restricţie dupa o oarecare tentativa de rapire, dar cea indirecta, harţuirea verbala la telefon, a avut un traseu lung, insoţit de cosmaruri in care fugi de mananci pamantul si frica este singurul sentiment ce te defineste chiar si in prima ora dupa ce te-ai trezit si iţi dai seama ca e doar un cosmar si nimic nu mai e real. Aceasta drama din pacate pentru caţiva ani s-a mutat in alta casa, alta femeie molestata, alţi copii traumatizaţi si nici un pic de remuscare din partea agresorului pentru ca “domne ele au fost cele care l-au provocat, au gresit, l-au inselat cu 100 de barbaţi” si doar “le-a atins un pic” rupandu-le coaste, maini.
Nimic din aceasta poveste nu este excepţional, oricat am vrea sa credem sau oricat s-ar amagi femeile, victime ale violenţei. Este un model clasic de violenţa in familie. Cu toţii probabil cunoastem alte cazuri de violenţa, persoane dragi noua care poate nu au resurse sa plece, sau care poate au resurse, dar nu mai gasesc putere sa faca ceva pentru a iesi din caminul autodistructivitaţii. Si incercam sa le indemnam sa faca ceva, cautam impreuna soluţii dar suferim cumplit cand vedem ca neavand un sprijin real din partea autoritaţilor, din partea societaţii in general, se resemneaza si isi asuma statutul de victima a acestei violenţe conjugale.
Experienţa de a face parte din campania “Spune NU violentei impotriva femeilor” cu Centrului FILIA a miscat ceva in noi, toţi voluntarii care militam pentru vizibilarea acestui fenomen si pentru luarea de atitudine impotriva acestuia la toate nivelurile. Personal m-a transpus intr-o epoca mai nefericita a vieţii mele. Mai emoţionant de atat a fost reacţia mamei mele care a prezentat acţiunea, aratand pozele tuturor colegelor si prietenelor sale, si mai dureros a fost cand mi-a marturisit cu o voce nu asa de entuziasta “sa stii ca cam asa aratam si eu, ca tine in pozele alea, nu imi trecea o vanataie ca imi aparea alta”.
Fie ca am reusit sa strarnim uimire, soc, dispreţ, dezaprobarea infaţisarii noastre, teama, aprobare sau incurajare, implicare mea in campainia a fost un prim pas prin care am pus punctual pe “i” in ceea ce priveste violenţa impotriva femeilor, am scos la lumina un fenomen constant ce zace in casele a mult prea mulţi romani.
Feminism Romania - www.feminism-romania.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu