M-am căsătorit (dacă se poate spune aşa) la vârstă de 18 ani, iubindu-l foarte puţin pe cel cu care credeam, la vârsta aceea, că îmi voi petrece restul vieţii, dar respectându-l şi crezând că iubirea lui pentru mine va ajunge. Dar târziu mi-am dat seama că nu era iubire, era posesivitate, eram un “bun” obţinut.
Uşor, uşor, mi-am modelat personalitatea după placul lui, aproape mă îndepărtase de restul familiei. Când ceva nu era aşa cum dorea el, devenea nervos şi, dacă nu reuşeam să evit discuţiile, se ajungea la violenţă verbală, chiar şi fizică.
Nu spun că dacă persoana de lângă tine nu este violentă decât foarte rar e ok. Nu! Greşit! Nu cu violenţă se ţine o familie. Nici dacă te jigneşte, mai mult sau mai puţin, nu este normal, nu poţi spune “LA MINE TOTUL E BINE, NU MĂ BATE, DOAR MĂ ÎNJURĂ!”
O familie se întreţine cu armonie, orice problemă se discută civilizat şi se caută o rezolvare a ei împreună. Aşa am visat să fie familia mea, dacă eu nu am crescut într-un mediu civilizat, pentru fiica mea îmi doream acea familie: cu armonie, înţelegere şi vorbe frumoase.
Pe la 30 de ani m-am trezit la realitate şi am început să-mi impun punctul de vedere. Totul s-a dus de râpă. Văzând că nu mai sunt cum dorea el, că m-a scăpat din mână, cum se spune, a început calvarul: a început să consume alcool în cantităţi mari zi de zi, la serviciu nu mai mergea decât o săptămâna da, una nu.
Mă jignea mereu adresându-mi apelative neortodoxe, a profitat de boală mamei mele (tulburare psihică) şi a întors-o împotriva mea şi uneori (asta fără voinţa lui) chiar şi a fiicei mele.
În luna martie 2010 am ajuns la capătul puterilor. Nu ştiam cui să cer ajutor, de fapt nu ştiam dacă mă poate ajuta cineva. Plângeam la orice oră din zi şi din noapte, psihic eram terminată. Voiam să-mi iau copilul şi să plec de acasă; locuiam în casa mamei mele împreună cu ea şi concubinul meu, şi, bineînţeles, fiica mea. Nu aveam unde decât cu chirie, iar astea sunt destul de mari şi proprietarii mai vor şi banii în avans pe 2-3 luni. Cu chiria poate mă descurcam, dar nu aveam bani de avans.
În luna martie 2010 am ajuns la capătul puterilor. Nu ştiam cui să cer ajutor, de fapt nu ştiam dacă mă poate ajuta cineva. Plângeam la orice oră din zi şi din noapte, psihic eram terminată. Voiam să-mi iau copilul şi să plec de acasă; locuiam în casa mamei mele împreună cu ea şi concubinul meu, şi, bineînţeles, fiica mea. Nu aveam unde decât cu chirie, iar astea sunt destul de mari şi proprietarii mai vor şi banii în avans pe 2-3 luni. Cu chiria poate mă descurcam, dar nu aveam bani de avans.
Atunci, citind revistă Ioana, privirea mi-a căzut pe un articol pe care scria despre “Fundaţia Sensiblu” care, prin “Casa Blu”, milita împotriva violenţei domestice, atât fizică cât şi verbală.
Am intrat pe net, am văzut despre ce este vorba, am luat numărul de telefon iar a două zi i-am contactat şi am cerut ajutor.
După mult timp, pentru prima dată, am zâmbit din suflet după ce am ieşit de acolo, unde am avut o discuţie cu doamna Claudia şi mi-a spus că mă pot sprijini.
Astăzi vă pot spune că, datorită ajutorului lor, atât psihologic cât şi juridic, nu mai plâng zi de zi, sunt mult mai puternică şi mai sigură pe mine, mi-am recâştigat mama şi m-au ajutat în procesul pentru încredinţarea fiicei mele.
Nu Vă Fie Teamă Să Cereţi Ajutor!
Reprodus de la www.nuepoveste.ro - campania Nu E Poveste impotriva violenta in familie de la Fundatia Sensiblu
